Despre relatia noastra cu divinitatea

Fiecare dintre noi are o relatie speciala si personala cu divinitatea. A crede este un lucru frumos iar a-ti exprima credinta in propriul fel, de obicei prin comuniune intima cu Dumnezeu, poate contribui la o stare de bine care ne ajuta sa trecem mai usor prin viata. Credinciosul percepe divinitatea in propriul sau fel, in functie de educatia care a primit-o sau lecturile care l-au ghidat. Nu ne poate impune nimeni sa ne imaginam ca Dumnezeu este intr-un anume fel, pt ca asa cum suntem noi toti diferiti si perceptiile noastre sunt diferite, dar nu neaparat gresite. Abordarea sau invocarea divinitatii insa poate fi de multe ori alterata de pornirile noastre prea umane, de ex. in majoritatea cazurilor, atunci cand se roaga, oamenii se axeaza pe cerinte infinite sau comunicarea unor nemultumiri. Ba unii chiar ajung sa reproseze divinitatii ca nu au obtinut suficient de rapid lucrurile pe care le-au cerut atat de fervent prin rugaciune. Deoarece Dumnezeu este in fiecare dintre noi, ne cunoaste dorintele si tainele, nu are nici un rost sa cerem cu insistenta anumite lucruri. El stie ce sa ne dea si exact cat putem duce. A crede nu este egal cu a cere. Cel mai intelept lucru pe care il putem face este sa multumim de fiecare data pt ceea ce avem deja fara a dori mai mult. Din pacate, de cele mai multe ori, oamenii uita sa multumeasca, considerand ca merita mai mult dar nu primesc in mod nejustificat.

Din pacate pentru o parte din oameni, relatia cu divinitatea se rezuma la mersul la biserica o data pe saptamana. Fatada, parada de ochii lumii si nimic mai mult. Pacat. Pacat intr-un sens si in altul. Multi dintre ei asculta slujba in mod automat fara sa priceapa mesajul. Se inchina, aprind lumanari, stau in picioare cu orele doar pt ca asa fac altii si asa «trebuie», isi fac cruce conform traditiei in timp ce se gandesc in alta parte sau analizeaza lumea din jur. Intrebati-i daca au deschis vreodata Biblia sau cunosc originea anumitor sarbatori crestine. O sa ramaneti surprinsi.

Credinta inseamna pur si simplu sinceritate si comuniune cu Dumnezeu intr-un spatiu intim. Si ce spatiu mai intim poate exista pe lume decat propriul suflet? Nu biserica este casa Domnului, ci sufletul. Acolo esti singur tu cu gandurile tale, te poti exprima liber, nu te aude si nu te judeca nimeni pentru ceea ce faci sau spui. Divinitatea salasluieste in sufletele noastre, acolo trebuie s-o cautam in primul rand. La urma urmei, cine se va ruga pentru tine mai sincer si mai curat decat tu insuti? Poate doar mama, dar in nici un caz un preot oarecare ce citeste zilnic de pe biletele nume de persoane pe care nu le cunoaste. Credinta nu are nevoie de intermediari. Daca recurgem la intermediari inseamna ca nu avem incredere in propria putere de a-L invoca pe Dumnezeu, de a putea comunica cu El. E adevarat, ca primii preoti care au existat pe lume (vezi Vechiul Testament) au fost unsi de Dumnezeu Insusi, pe baza vocatiei lor. Mai departe s-a perpetuat o traditie care a transformat vocatia intr-o meserie (profitabila), iar biserica intr-o institutie care de secole manipuleaza masele alaturi de alte institutii in cadrul statului. Sa ne aducem aminte de perioada in care oamenii erau pacaliti sa-si cumpere din timpul vietii un loc in rai (nu radeti, asta se intampla in evul mediu) sau de nenumaratele razboaie declansate pe parcursul istoriei de catre institutia bisericii sub pretextul credintei.

Rugaciunea trebuie sa fie dezinteresata si gratuita, relatia cu Dumnezeu trebuie sa nu coste nimic, credinta insemnand prin definitie daruire si altruism. Si atunci de ce mersul la biserica implica mereu alocarea de sume «neoficiale» ca niste taxe mai mult sau mai putin obligatorii? Ah, daca acesti bani ar ajunge intr-adevar la saraci si nevoiasi, nu as avea nimic impotriva. Dar din pacate aceste sume ajung in buzunarul cuiva (clerului), care se imbogateste pe seama naivitatii noastre.

Multe lucruri costa in viata asta, insa credinta este fara indoiala gratuita si accesibila oricui. Oricine, oricat de sarac trebuie sa-si poata permite sa comunice cu Dumnezeu. Nu are nevoie pentru asta decat de un suflet, o pornire spre dialog interior, singuratate si sinceritate. E atat de simplu sa cream acea relatie speciala si personala de care vorbeam la inceput, incat nici nu ne dam seama.


(p.s. In special pt mamica: declar pe propria raspundere ca nu fac parte din nici o secta si nu reprezint interesele nici unei grupari religioase.)