Despre cei care isi petrec viata in caverna ignorantei

Exista o categorie de oameni care nu traiesc decat din barfe si invidie. Nu ca ar avea prea multe motive sa invidieze pe cineva, dar pur si simplu sunt prea limitati ca sa se apuce de alte activitati mai prolifice. Ei isi petrec timpul asteptand sa treaca timpul... si de fapt nefacand nimic. Trag de timp, se uita in jur mult, la altii, ca sa-i analizeze si respectiv sa gaseasca noi subiecte de barfa, in loc sa-si vada de treaba. E mai interesant sa urmaresti pe altii atunci cand in viata ta nu se intampla nimic. Dar de ce nu se intampla nimic? Pentru ca nu vrei. Pentru ca nu ai chef sa misti un deget ca sa ajungi acolo unde au ajuns altii, pe care ii invidiezi cu atata ravna.
Acesti oameni se tem de singuratate. Cand raman singuri se simt stanjeniti si de fapt realizeaza cat de limitati sunt. Orice activitate intelectuala este pentru ei greu de suportat, din simplul motiv ca li se solicita creierul. Iar ei nu doresc sa-l utilizeze decat pentru a scormoni in vietile altora si a inventa scenarii care nu au nici o legatura cu realitatea. Traiesc intr-o lume a lor, inchisa, unde nu patrunde lumina adevarului.

In acest context mi-am adus aminte de Mitul Cavernei, a lui Platon. Pe scurt, niste prizonieri ce locuiau intr-o pestera vedeau numai umbrele oamenilor/obiectelor care treceau/se aflau pe langa zidul incaperii si aveau astfel o intelegere foarte limitata a realitatii din exterior, traind din supozitii. Cititi aici in intregime Dialogul

Acesti oameni erau bolnavi de nestiinta pentru ca nu aveau acces la lucrurile reale, vazand numai niste fantome ale lor. Imi permit sa fac o paralela intre personajele lui Platon si barfitorii/invidiosii despre care vorbeam anterior. Personajele mele nu numai ca sunt prizonierii propriei nestiinte ci refuza orice iesire din pestera din cauza ca adevarul este prea orbitor atunci cand mintea este prea limitata...